Școala primară din satul Voinești, județul Iași, a apărut ca urmare a adoptării Legii instrucțiunii publice din decembrie 1864, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Un document din fondul Revizoratului școlar Iași, păstrat la Direcția Județeană Iași a Arhivelor Naționale, indică faptul că revizorul școlar Constantin Chiriță solicita, pe la 1887, informații privind înființarea școlii voineștene. Răspunsul l-am găsit în lucrarea publicată apoi de acesta, în 1888, Dicționar geografic al județului Iași. Așa cum era de așteptat, autorul menționează 1865 drept an de deschidere a școlii din Voinești.
Cel mai vechi document care indică existența școlii la Voinești identificat de noi în fondul Revizoratului școlar Iași este din 1867: un stat de plată pe care este menționat numele învățătorului, Dimitrie Vasiliu. Până la 1874, s-au perindat pe post mai mulți dascăli (Gheorghe Clopoțel, Gheorghe Dumitriu, N. Bucur, Vasile G. Mircea), explicația deselor schimbări putând fi căutată în condițiile dificile de atunci: școala era mică, întunecoasă, cu copii puțini – în 1872, la momentul inspecției făcute de revizorul școlar D. Agura, din cei 36 de elevi înscriși la clasele I-III, doar 16 erau prezenți. Revizorul sublinia în raportul său sărăcia locuitorilor din plasa Stavnic, în care se afla și satul Voinești, starea proastă a drumurilor, mai ales toamna, în perioada ploilor, dar și calitatea învățătorilor, afectați de izolare și de ”trista lor pozițiune materială”. De asemenea, erau considerate responsabile și autoritățile locale, prea puțin implicate atunci în gospodărirea școlii. Această situație s-a schimbat, oarecum, după restructurarea rețelei școlare din 1874, în urma căreia școala devenea școală întreținută de stat, și după preluarea postului de învățător de către Constantin Georgeanu (1876), care va rămâne stabil pe post până la începutul secolului al XX-lea. Starea materială a școlii s-a îmbunătățit, a crescut constant numărul elevilor și au început să frecventeze școala chiar și fete care înregistrau rezultate foarte bune la examenele de sfârșit de an școlar.
La începutul sec. al XX-lea, numărul elevilor a crescut semnificativ, nivelul lor de pregătire dovedindu-se mulțumitor la examenele de sfârșit de an. De remarcat este faptul că la Voinești se organiza examenul de absolvire pentru elevii din Voinești, Lungani, Slobozia (comuna Voinești), Mogoșești, Mânjești și Hadâmbu (comuna Mogoșești). Începând din 1915, învățător și diriginte/director al școlii era Constantin Vasilescu, ajutat de soția sa, Maria Vasilescu. Creșterea populației școlare și schimbările intervenite ca urmare a reformelor haretiene și a celor de după Marea Unire au transformat școala din Voinești într-o școală rurală mixtă de tip urban cu trei, apoi patru posturi de învățători. În 1924, s-a finalizat construcția celui de-al doilea local, cu trei săli de clasă și cancelarie, ce trebuia să găzduiască elevii ce frecventau cursurile complementare (clasele V-VII). Clădirile școlare sunt descrise în rapoartele vremii ca fiind îngrijite, frumos împodobite cu lucrări ale copiilor, curate și bine încălzite în interior, în ciuda aspectului exterior mai puțin favorabil, iar ”școlarii sunt curați și deprinși cu disciplina și atențiunea”. În perioada interbelică, școala avea ateliere de tâmplărie și de croitorie, cantină, bibliotecă și grădină școlară. În ceea ce privește numărul elevilor, se constata creșterea sa constantă, dar frecvența lăsa de dorit chiar dacă, spuneau inspectorii, ”sătenii din Voinești în special câștigă foarte bine și ar avea cu ce să le cumpere copiilor lor tot ce le trebuiește pentru a frecventa școala.”
Rolul cultural al școlii voineștene se reflectă și în cercurile culturale la care participau, la partea pedagogică, învățătorii din satele învecinate, iar la partea publică, cu conferințe și serbări, toți fruntașii satului (preotul, ajutorul de judecător, notarul, medicul, farmacistul etc.) și părinții elevilor. Un eveniment deosebit a fost, la sfârșitul lunii ianuarie 1928, realizarea primei audiții radiofonice (în condițiile în care Societatea de Difuziune Radiotelefonică din România era la începuturile constituirii sale) și a primei vizionări de film, cu o asistență foarte numeroasă.
Al Doilea Război Mondial a adus pierderi mari comunei Voinești, cursurile au fost afectate de mobilizarea învățătorilor și de bombardamente. După 1948, trecerea la un nou regim politic a însemnat inclusiv adoptarea modelului sovietic de educație. În anii ’50 s-a continuat, totuși, tradiția de centru școlar, prin organizarea unui internat și a unei cantine școlare, unde erau înscriși elevi din comunele învecinate ce frecventau la Voinești clasele V-VII. Cel mai vechi corp de clădire al școlii, de la 1870, a fost demolat, fiind înlocuit, în 1968, cu o nouă construcție, cu patru clase, un laborator și cancelarie. Obligativitatea învățământului a devenit regulă generală, din 1963 elevii urmând 8 clase, adăugându-se, din 1969, și două clase de liceu, fapt ce a făcut insuficient și acest spațiu. Prin urmare, a fost construit, în 1975, actualul corp principal al școlii, cu opt săli de clasă, un laborator, cancelarie și birouri pentru direcțiune și secretariat.
După 1989, școala a suferit o serie de transformări. Pe locul clădirii din 1924 funcționează acum Grădinița cu Program Normal, într-un local refăcut, complet modernizat. În anul şcolar 1991-1992 a apărut prima promoție a Şcolii de Ucenici de doi ani, fetele – la profilul croitorie, băieţii – la profilul dulgherie. Se lega, astfel, firul unei mai vechi tradiții, interbelice. În această formă a funcționat până în anul 1997, când a luat ființă Şcoala Profesională de trei ani cu aceleaşi specializări. Din 2003 și până în 2010, când a fost desființat învățământul profesional la Voinești, a funcționat Şcoala de Arte si Meserii ,,Ioanid Romanescu” (fetele cu specializarea de lucrător confecții-tricotaje, iar băieții – lucrător tâmplar). Școala Profesională a funcționat în locația construită în 1968, clădire care, după reparația capitală, a primit sub acoperișul său elevii voineșteni din clasele primare. Corpul principal de clădire a fost, de asemenea, reabilitat, fiind în curs de modernizare și adaptare la cerințele secolului al XXI-lea. Școala Primară din Lungani urmează, de asemenea, să intre într-un proces de reparație capitală.
Printre personalitățile care au avut drept punct de plecare în educația lor școala voineșteană se numără poetul Ioanid Romanescu (1937-1996), lingvistul Vasile Arvinte (1927-2011), renumit profesor al Facultății de Litere din cadrul Universității ”Al. I. Cuza” din Iași, și compozitorul, dirijorul și folcloristul Constantin Arvinte (n. 1926).
Prof. Dr. Locovei Sorina